Motto: „Aici, în satul de la izvoarele Ozanei, pădurile şi apele toate într-un glas aduc laude lui Dumnezeu, pentru că a creat în aceste locuri inima frumuseţii universale. Aici s-au născut dorul dragoste şi fericirea” (D. Vacariu).

Comuna Pipirig este aşezată în nord-vestul judeţului Neamţ, de-a lungul drumului naţional DN15B ce face legătura dintre oraşul Târgu Neamţ şi comuna Poiana Teiului, în depresiunea intramontană Pipirig, depresiune situată în partea central-estică a Munţilor Stânişoarei.

Culmile montane străjuiesc localitatea conferindu-i aspectul unei cetăţi naturale, având doar zidul estic străpuns de apele râului Neamţ (Ozana).
În cadrul cenaclului literar care fiinţează în şcoală, am desfăşurat activităţi prin care elevii au făcut cunoştinţă cu activitatea literară / culturală a personalităţilor comunei noastre. Astfel, în unele din activităţile noastre, copiii au prezentat viaţa şi activitatea literară a lui Dumitru Vacariu, au citit din opera sa, şi-au formulat propriile opinii şi impresii de lectură.

Dumitru Vacariu – aspecte privind viaţa şi opera
   
Dumitru Vacariu s-a născut la 21 septembrie 1931, în comuna Pipirig, judeţul Neamţ, din părinţii Dumitru şi Maria Vacariu. În activitatea literară a mai folosit pseudonimele: Mitru Dolea, Mitru Elian, Mitru Vaduri (pseudonimele le-a folosit imediat după ieşirea din detenţie, când nu avea voie să publice sub numele adevărat).
A urmat şcoala primară în satul natal (Boboieşti, com. Pipirig), apoi Liceul Pedagogic din Piatra Neamţ, iar după absolvirea acestuia, în perioada 1953-1957 Facultatea de Filologie- Istorie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi.
După absolvirea facultăţii, timp de 6 luni (1957-1958) a funcţionat ca profesor la Liceul nr.2 din Vaslui şi director al Casei Raionale de Cultură din aceeaşi localitate.

În perioada 1958-1964 a fost deţinut politic fiind acuzat, că în anul 1957, împreună cu alţi colegi au organizat sărbătorirea a 500 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare. Reîntors din detenţie, a fost mai multe luni şomer, apoi a fost angajat la Staţiunea de Maşini şi Tractoare Vaslui.

În perioada 1964-1969 a funcţionat în cadrul Centrului de Librării din Iaşi, iar intre anii 1969-1992 a organizat şi condus obiectivele Muzeului Literaturii Române din Iaşi (Casa Dosoftei, Casele memoriale Otilia Cazimir, M.Codreanu, George Topârceanu, Mihail Sadoveanu, Casa Pogor- cu secţiile de Literatură română modernă şi contemporană, Muzeul Teatrului). Pentru toate aceste obiective a achiziţionat din toată ţara valori reprezentative privind dezvoltarea literaturii române din toate timpurile.
A debutat în poezie în anul 1954, în revista Viaţa studenţească. Activitatea literară a început-o cu piese de teatru pentru copii şi tineret: Aventuri în pădurea vrăjită, Bing- bang- bing, Comoara, Cele trei domniţe, puse în scenă la peste 10 teatre de profil din ţară. Piesa Comoara  a fost tradusă în limba germană.
 

Cărţi publicate:
 
I. Literatură beletristică: Dincolo de poveste (1979, povestiri), Bărzăunul şi restul lumii (1984, roman), Vornicul tării de sus (1984, roman), Poteci fără întoarcere (1987, roman), Comoara (1988, poem), Aventură dincolo de timp (1990, roman), Ochii viperei (1996, roman), Planeta lui Orim (1999, roman), Cronica regatului blestemat (1996, roman), Templul amăgirii (2000, versuri), Casa cu iederă (2000, povestiri),  Cercul de lumină (2001, versuri şi povestiri), Praznicul orbilor (2001, roman).

II. Ediţii îngrijite (cu prefeţe, note, etc.): I. Teodoreanu, Viaţa şi opera în imagini (1988); Cina de taină; O. Cazimir, Viaţa şi opera în imagini (1995); G. Topârceanu, Viaţa şi opera în imagini (1996); Delavrancea şi copii (1996); E. Gârleanu, Viaţa şi opera în imagini (1997);  P. Ispirescu, Basme (1998); Pe urmele scriitorilor din vatra limbii române (2003).

III. Antologii şi albume: Psalmi ai marilor iubiri- lirică universală închinată femeii; Iubire, tainică lumină- lirică românească închinată femeii; Iaşi, oraş al marilor destine.

IV. Volume de cercetare literară: Junimea şi junimiştiii (1973); Din cronica unui veac (1978); Al. Vasiliu- Tătăruşi „Focul cel mare”  (1986); Cezar Petrescu „Georgeta”- roman epistolar inedit cu Lucian Vasiliu (2000);   Al. Vasiliu- Tătăruşi „Lunga şi amara pribegie” (2001).


Din 1990 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Dumitru Vacariu-un demn urmaş al lui Creangă şi Sadoveanu

Înrudirea, prin mamă, a lui Dumitru Vacariu cu Ion Creangă e şansa şi/sau fatalitatea scrisului său, de multe ori - şi asta s-a dovedit – e un stimulent, o încercare mereu repetată de a scăpa de „tutelă”, de a asuma o viaţă (şi o operă proprie). În partea ei de rezistenţă, proza lui Dumitru Vacariu se hrăneşte din istorie şi (auto)biografie, structurând un spaţiu filtrat prin sensibilitatea (amintirile, vederile, viziunile, visele, coşmarurile) unui personaj - narator pe care oricine are tentaţia de a-l identifica pe coperta întâi a cărţilor, fie că e vorba de o autobiografie explicită, cum e cazul în „Ochii viperei”, o povestire de demult, ca în „Vornicul Ţării de Sus” sau ca în „Casa cu iederă”, o carte de povestiri care începe astfel: „Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată casa aceea până atunci”.

„Casa cu iederă” ilustrează una din temele obsedante ale literaturii lui D. Vacariu, aceea a liniei care desparte/uneşte realitatea crudă a trecutului de uitarea prezentului. Cartea „vorbeşte” despre închisoare şi despre suflet, despre realitatea trecutului şi ficţiunea prezentului.
Firul autobiografic este şi în miezul prozei „Cocorul rătăcit”, unde personajul marcat de o patimă neoromantică, venind dinspre Sadoveanu, îşi caută propria copilărie: „rătăcită în adâncuri de pădure”, chemându-l şi înşelându-l mereu.

Stilul şi cadenţa scrisului sadovenian pot fi identificate în fragmentul următor, selectat din Greierul din noaptea regretelor: „ Era o noapte fără lună, o noapte cu umbre de singurătăţi, cu întrebări tainice ca tristeţea venind din abisuri fără răspuns. Acolo, în munţii copilăriei, în tăcerea foşnitoare a pădurilor plecate de mult timp din viaţa mea şi reîntoarse mai de curând, cu desişuri întunecoase şi cărări pe care nu le cunoscusem niciodată, cântecul greierului îmi părea o sfidare la adresa nostalgiei…”

O altă carte, Porumbeii albaştri, se subintitulează, într-o semnificativă paranteză, Spovedania unui adolescent din veacul tristeţii. Creangă spunea "amintiri"; Rousseau, "confesiuni"; Iorga, “O viaţă de om, aşa cum a fost”; G.Galaction, "rechemări"; Blaga vorbea despre “hronicul şi cîntecul vîrstelor”; Sadoveanu explora "cele mai vechi amintiri"; Ibrăileanu "privea viaţa"; Marin Preda scria despre "pradă", în vreme ce Octavian Paler numea "coridă" ceea ce, mai înainte, "privea" Ibrăileanu: o întreagă papirosferă creată în jurul autoficţiunii. Aici, în această zonă sensibilă din "mijlocul" literaturii se situează şi această carte a lui Dumitru Vacariu. Scriitorul denunţă acest pact al adevărului: "De cînd mă ţin eu minte, oamenii au învăţat să nu mai fie oameni. Cred că aşa le stă mai bine... Dar, ştiu eu? Poate greşesc. Poate nu-i adevărat ceea ce gîndesc eu... Poate ceilalţi sunt aşa cum îi văd eu... numai eu sînt aşa cum sînt... Doamne, Doamne, parcă dacă n-aş fi aşa cum sînt ar fi mai bine? Cine poate şti? Oare de-a lungul întregii vieţi a lumii, a reuşit cineva să fie întru totul sincer?... Dacă numai o părticică din sufletul meu ar fi şi în alţii, precis nu pot fi sinceri! Aşa cum nu pot fi nici eu. Deşi mă străduiesc grozav de mult, în primul rînd din dorinţa de a fi crezut de toţi...”

Spovedania lui Dumitru Vacariu este scrisă pentru un destinatar, la persoana a II-a; referenţii foarte precişi fixează un timp-epocă, nu atît din punctul de vedere strict al temporalităţii, cît din acela al temelor acelei epoci: ne aflăm la sfîrşitul "obsedantului deceniu" şase din secolul trecut ("cînd se construia hidrocentrala de la Bicaz"), cu dramele vremii, cînd părinţii îşi ucid copii, iar aceştia din urmă, cînd supravieţuiesc, urăsc tot ceea ce va fi însemnînd "prietenie", "dragoste" sau "familie".

Iată un pasaj semnificativ: "Tata, fost muncitor forestier, fusese selectat de oamenii partidului de-atunci şi trimis la un fel de specializare în Uniunea Sovietică de unde venea acasă doar o dată pe an pentru cîteva zile. Iar mama fusese promovată în conducerea organizaţiei de femei pe ţară. Deci cum puteam fi acuzat că nu am cei şapte ani de-acasă? Eu eram vinovat? Cînd s-a întors tata de la şcolirea din ţara vecină am auzit că a fost numit mare mahăr. Şi iar nu trecea pe-acasă cu anii. Mama, atunci cînd venea pe-acasă să mă vadă, îmi aducea fel de fel de jucării, dulciuri şi alte fleacuri, dar atît. Rolul ei de mamă se dusese pe apa sîmbetei".

În romanul Fiul meu (parabola apocalipsei roşii)  scriitorul reiterează, din diverse unghiuri, "personajele, tragediile, faptele" unor cumplite vremi, trăite sau doar percepute de autor. El ne avertizează - conform uzanţelor - ca nici această carte nu este o naraţiune autobiografică, dar cititorul avizat distinge elementele reale de cele "închipuite", sau se întreabă mereu dacă e "chiar aşa". Miza cărţii este "pactul cu diavolul" al unui tânăr intelectual care, după ani grei de detenţie politică (a cântat "Deşteaptă-te, române!"), devine dependent de Securitate "ca de un drog", viaţa lui socială, familială, morală fiind definitiv marcată de acest compromis - ce naşte, la rându-i, un lanţ de compromisuri. Naraţiunea are, deopotrivă, un efect de catharsis si unul de memento, fiind închinată "tuturor celor torturaţi, moral si fizic, de fosta inchiziţie securistă, celor forţaţi sa devină alţii, celor ucişi fără vină, victimelor unui regim barbar si primitiv".

Punctul forte al cărtii nu se afla neaparat in dezvaluirile tirzii ale informatorului, cit in prezenta securistului. Necrutator, feroce in anii lui Dej, "civilizat", purtindu-se cu manusi (ca sa nu lase urme) in epoca Ceausescu, acesta devine, schimbindu-si, post-decembrist, identitatea, om de afaceri, gata sa te umileasca iarasi, mereu, la nesfirsit, cu averile si puterile lui. Mutind nitel zicerea, putem spune ca "garda" nici nu moare, nici nu se preda.

Proza lui Dumitru Vacariu impresionează şi prin efortul dramatic de a reda sevele vieţii, dinspre prezent spre trecut, scriitorul moşteneşte de la Creangă umorul, jovialitatea, situaţiile narative, plăcerea voluptoasă de a scrie un basm şi chiar oralitatea stilului.