Datini si obiceiuri de iarna

În prezenta lucrare ne vom referi doar la tradiţiile şi obiceiurile din zona Pipirigului specifice sărbătorilor de iarnă. Acestea sunt practicate în perioada 24 decembrie (Ajunul Crăciunului)–6 ianuarie (Boboteaza) şi pot fi grupate în: colinde, urături, jocul caprei, jocul cerbului, al ursului etc. Varietatea tematică, încărcătura de semnificaţii şi simboluri specifice spiritualităţii româneşti fac din colinde un poem nesfârşit cu rădăcinile în cele mai îndepărtate epoci ale istoriei noastre. 

Astfel, în Ajunul Crăciunului, spre seară, cete de colindători formate din copii de toate vârstele, merg cu colindul din casă-n casă, evocând, prin cântările lor, momentul când Fecioara Maria şi Iosif căutau un adăpost pentru a-l naşte pe Iisus. Colindele se referă la Maica Domnului, la cei trei magi care călăuziţi de steaua luminoasă îl căutau pe Iisus şi la Domnul Sfânt „Mititel şi-nfăşeţel”. De asemenea  se aduc urări gospodarilor care sunt colindaţi, iar aceştia dăruiesc copiilor nuci, colaci, dulciuri şi bani.  În trecut, grupurile erau numeroase şi prima dată se colinda casa preotului; în prezent, acest obicei s-a pierdut, colindătorii începând a colinda de la un capăt al satului. Se cântă la fereastră sau în casă, în funcţie de preferinţele gazdei. Uneori colindătorii se răzbună pe gazdele neprimitoare, lăsându-le porţile deschise (în trecut, colindătorii luau porţile şi le duceau la o distanţă oarecare, pe aceeaşi uliţă). La gazdele primitoare, se cântă câteva colinde, de regulă religioase, având ca temă naşterea lui Hristos.

Unele colinde au ca lait-motiv îndemnul la cântec şi la veselie, ca în exemplul:
„Vântul bate, nu-l răzbate
Neaua ninge, nu-l atinge.
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi!”

Odata cu inceputul Postului Crăciunului se fac repetiţii pentru obiceiurile de Anul Nou: pluguşorul, jocul caprei, jocul ursului, banda lui Jianu /Bujor/Baltă etc. Grupurile de băieţi, mai mari şi mai mici, merg la casele unor bătrâni (care cunosc  foarte bine aceste tradiţii) şi învaţă. Mai demult, „taxa” pe care o plăteau flăcăii celui care îi iniţia era un cocoş si doua sticle de vin. Astăzi, bătrânii se bucură atunci cand văd tinerii că se interesează de traditii şi nu mai solicită taxa. 

În ajunul Anului Nou, aproape de înserat, copii pornesc cu pluguşorul sau cu uratul din casă în casă. Şi de această dată ei primesc în schimb nuci, bani, colaci şi dulciuri. Urăturile se referă, de obicei, la evenimentele principale care au avut loc în sat în anul respectiv (bune sau rele), la oamenii buni (cu suflet mare) sau la cei răi (zgârciţi sau puşi pe fapte „neortodoxe”). Pluguşorul are dimensiuni diferite, uneori de ajunge până la 300 de versuri.  

La ore mai târzii încep să meargă cu uratul şi flăcăii satului. Pocnite de harapnic,  clinchete de clopoţei, „răgete de buhai”, sunete de dobă  însoţesc urăturile. Nota dominantă o constituie întâmplările hazlii şi vorbele de duh. Unele au în cuprinsul lor ironia aspră, batjocoritoare la adresa unor trăsături negative de caracter, sarcasmul fiind îndreptat deseori împotriva  trândăviei, inactivităţii. În versurile următoare, selectate  dint-o urătură din zonă, răzbate gustul amar al vieţii unui bărbat, care a făcut o alegere înşelătoare, căsătorindu-se cu o fată leneşă:

„Pân` ţese-o bucat` de pânză
Găteşte budăiul cu brânză
Pân` ţese o palmă-două
Mănâncă suta de ouă.
Când îi amintesc de furcă
Iese afară şi se culcă”.
Alteori, urătura are un ton şăgalnic atrăgând atenţia gazdei că trebuie să fie prudentă:
„Doi te ură,
Doi te fură,
Doi cotrobăiesc prin sură
Unul mai hoţoman
Ia găina de gâtlan
Şi-o vâră sub suman,
Iar ceilalţi cu clopoţei
Strigă: Îndemnaţi flăcăi!
              Hăi, Hăi!”
Aho! Aho!
Unul ură, doi hăiesc
Trei prin pod cotrobăiesc
Iar unul mai hoţoman
Hăt găina de gâtlan
Şi o bagă sub suman
Sumanu pârâie
Găina cârâie
Îi mai dă un pumn în cap
Să nu zică cotcodac
Mânaţi măi!
Hăi! Hăi!

De urat am mai ura
Dar nu suntem de ici colea
Noi suntem din Pipirig
Unde mor câinii de frig
Şi motanul ardă-l focu
Mi-o ros azi-noapte cojocul
De-am rămas într-un ilic
De m-o luat naiba de frig
La picioare zurgălăi
Mânaţi plugul măi flăcăi
Hăi! Hăi!               

În final, fiecare pluguşor cuprinde versuri pline de vervă, care urează gospodarilor belşug şi sănătate. 

Unul dintre cele mai vechi şi mai răspândite dintre obiceiurile Anului Nou, întâlnit în foarte multe zone, este jocul caprei. 

În trecut, în fiecare din satele componente ale comunei se pregăteau două capre: capra mică a tinerilor care nu aveau stagiul militar, şi capra mare a flăcăilor de însurat. Într-o capră erau două grupuri distincte prin îmbrăcăminte: grupul celor îmbrăcaţi frumos (capra, ofiţerii) şi grupul urâţilor (ursarii şi moşnegii). Numărul total ajungea până la 20 de membri. Ofiţerii, cărora în zonă li se mai spune boieri, sunt îmbrăcaţi în haine militare, iar pe piept au zeci de insigne, procurate din timp, din diferite surse. Ei au signale şi imprimă mersului un anumit ritm. 

Capra propriu-zisă are un bot cu maxilarele din lemn, care prin clămpănituri întăreste ritmul signalelor şi al dobelor. Corpul caprei este făcut dint-un macat pe care se cos năframe frumos lucrate de fetele din sat, iar de jur-împrejurul corniţelor se răsucesc şiraguri de mărgele, de dimensiuni şi culori diferite. Se observă prin acestea dorinţa de a conferi caprei un aspect estetic deosebit.

Ursul are capul din os (craniul animalului adevărat) sau lemn, iar corpul este din piei de oaie. Între labe poartă un ciomag, care îl ajută la sărituri pe purtătorul măştii. La capul ursului se agaţă 1-2 ciucuri de lână roşie (în credinţa populară, această culoare poate împiedica deocheatul). Cel care poartă masca ursului imită mersul greoi şi mormăitul animalului sau mersul elegant al fetelor.

Ursarii, în număr de 4-5, sunt costumaţi astfel: pantaloni din pânză colorată, cu franjuri şi fâşii de hârtie creponată cusute în lungul lor, veston obişnuit şi chipiu. Aceasta este singura piesă împodobită cu gust de artizanat şi migală; este confecţionat din carton croşetat cu pânză roşie şi are aspectul de tocă. Zeci de şiraguri de mărgele şi hurmuzi sunt cusute cu grijă, operaţie lungă şi migăloasă, la care participă, uneori, şi fetele. Chipiul are în faţă un ciucure mare de lână. De sub chipiu cad bogate bucle lungi de aproape un metru, de culoare cafenie, imitând părul. Acestea sunt din fire din cânepă vopsită, lână sau chiar păr. Abundenţa buclelor este remarcabilă. Din moment ce acoperă spatele şi pieptul, rămânând expusă doar o mică parte a feţei. Ursarii poartă tobe pe care le bat într-un anumit ritm imprimat de signalele ofiţerilor.

Ceilalţi membri ai formaţiei (babele , moşnegii) au un rol secundar, ţinându-se doar de grup şi făcând şotii, spunând glume, „necăjind” pe cei întâlniţi în cale. Când grupul acestora este mai mare se formează adevărate care alegorice, exemplu – stâna pe roţi. Cu aşa-zişii ciobani ce stârnesc hazul, la tot pasul, prin lipsa de îndemânare în ale oieritului.

Muzica este reprezentată de tradiţionalul fluier care, de cele mai multe ori, este acoperit de bătăile sacadate ale tobelor. Textele literare rostite de ursari susţin sincretismul acestui spectacol, alături de elementele de plastică şi de sunete. Textul prezintă capra spectatorilor, apoi aceasta se îmbolnăveşte subit, cade în genunchi şi revine cu greu, în urma unor promisiuni privind îngrijirile viitoare.

În zona Pipirigului există în jocul caprei două tendinţe: purtătorul măştii să joace din picioare, numai puţin aplecat şi excluderea momentului îmbolnăvirii caprei, evoluţia ei reducându-se la sărituri, mişcări din corp şi clămpănitul maxilarelor. Textele diferă şi redau mândria de a fi stăpânul unui animal de excepţie, înzestrat cu calităţi omeneşti: 

JOCUL CAPREI (I)
Crenguliţa crinului
Cerbul, capra şi cu-n pui
Păşteau iarbă la izvoare
Sus în Culmea Stânişoarei
I-au văzut toţi pădurarii
Şi i-au coborât la vale
Noi i-am prins şi i-am legat
Şi-a juca i-am învăţat
Hu! Ţa! Ţa! Hu! Ţa! Ţa!
Hu! Ţa! Ţa! Căpriţă ţa!
Şi-am zis foaie grâu mărunt
Pleacă-ţi capul la pământ
Cu mărgele de hurmuz
Saltă-ţi capul cât mai sus
Şi mai sus decât ţi-am spus
Şi porneşte pe cărare
Cu tine-au gătit ursarii. 
JOCUL CAPREI (II)
Ţa, ţa, ţa!
Căpriţă ţa!
Înainte dac-ai vrea
Înainte şi-napoi
C-aşa-i jocul caprei măi
Câte unul, câte doi
Câte douăzeci şi doi
Tu căpriţă cu peteală
Pune capul la podeală
Tu căpriţă cu hurmuz
Ia mai salt-odată-n sus
Capra noastră-i de la munte
Cu steluţe albe-n frunte
Cu stea şi cu cănăcei
Au prins-o doi voinicei
Colo sus la Bivolu
Ţancu Pipirigului
Şi ai prins-o ş-au legat-o
Nouă s-o jucăm ne-au dat-o
Cu căpriţa s-o lăsăm
Ş-altceva să vă cântăm
Dăm căpriţa la o parte
Şi chemăm pe urs încoaceSe face vânzarea caprei între cioban şi jidan între care se poartă următorul dialog: 
Bună ziua, măi române!
Bine ai venit, jupâne!
Mândre capre ai, măi române!
Mândre jupâne, că le-am hrănit toată vara numai cu lapte de căine
De vânzare sunt?
De vânzare-s jupâne
Pe încercate?
Pe încercate.
Urmează încercatul caprelor, dacă nu muşcă, dacă nu împung şi dacă sunt bune de lapte, apoi se face cântarea de încheiere:
          Ţa, ţa, ţa! Căpriţă ţa!
Asta-i capra de la munte
Cu şapte steluţe-n frunte
Ea la gât are mărgele
Cum îi place mândre-i mele
Foaie verde de secară
Anul Nou a venit iar
Anul Nou cu bucurie
Şi cu multă fericire
Foaie verde siminoc
Treci căpriţă la mijloc
Foaie verde de alun
Lasă capra că-i destul
Floricică flori de masă
Rămâi gazdă sănătoasă.
  
După ce capra îşi epuizează repertoriul se retrage pe margine, iar în centrul atenţiei intră ursul. Acesta se comportă contradictoriu: când este ruşinos, umil şi fricos, când excesiv de îngâmfat, cu capul ridicat şi corpul drept, când devine ameninţător şi violent. Cântecul ursului este scurt şi cuprinde îndemnul la joc adresat captivului. Ursarii fac promisiuni culinare, ce au darul de a stimula voia bună a ursului, acre nu-şi dezminte stăpânii şi sare cât mai sus, se scutură şi se rostogoleşte.

„Moş Martine, joacă bine,
Că-ţi dau pâine şi măsline.
Moş Martine, joacă bine,
Că-ţi dau zahăr şi cu pâine
Moş Martine, joacă bine,
Că-ţi dau vin şi cozonac
Şi-o bucată de colac
Dacă bine n-ai juca,
În păduri te-oi alunga”
         
Evoluţia măştilor este urmată de prezentarea recomandaţiilor – poezii care redau cu umor şi satiră, evenimentele memorabile de peste ani. Există în comună un număr mare de cetăţeni care au darul versificaţiei şi ticluiesc recomandaţii, în săptămânile precedente Anului Nou. Acestea sunt memorate de către ursari, moşnegi şi babe şi spuse cu o accentuată nuanţă dialectală, specifică zonei. Ironia este îndreptată împotriva trăsăturilor negative de caracter, adevărul este spus deschis, nu se menajează nici numele celor vizaţi, iar recomandaţiile se confruntă cu publicul şi au, pe lângă darul de a crea buna dispoziţie, intenţii moralizatoare.  Alaiurile ce însoţesc ursul şi capra evoluează întâi în curtea Căminului Cultural unde se adună un public numeros; hazul pe seama celor criticaţi atinge culmi impresionante. 

Ticluitorii de recomandaţii realizează o selecţie plină de discernământ a faptelor concrete desprinse din viaţa satului, le topesc în interiorul unui recipient artistic adecvat şi folosesc cu aplomb resursele satirei şi umorului ţărănesc. Întrucât acestea stârnesc hazul, treptat s-a ajuns la criticarea şi a altor oameni. Pentru a evita scandalurile cei care rostesc recomandaţiile sunt mascaţi şi constituiţi în grupuri mari. 

Ca şi pluguşorul, recomandaţiile au forme de început în care li se atrage atenţia ascultătorilor asupra celui care vorbeşte, ca în exemplul:
„Hai noroc, măi dragii mei,
Bătrâni, tineri şi femei!
Scoateţi mâna din buzunar,
Când vă vorbeşte un ursar.
Şi daţi căciulile jos,
Pieptănaţi-vă frumos,
Daţi-vă pe lângă mine
Ca să-ncep a spune glume.
Îl ştiţi pe Aron Vasile?...”


Sau:
„Hai noroc, că am venit
Pădurar în Pipirig.
Deschideţi urechea bine
Şi-ascultaţi acum la mine:
Despre pădurarii răi
De pe-aici, de pe la noi,…”
Şi formule de încheiere în care se urează gospodarilor bucurie şi spor în anul care începe:                „Iar acum, la încheiere
Eu vă spun - la revedere -!
Vă spune succes băiatul
Şi în anul 2004;”

Sunt criticate: tendinţa unor gestionari de a vinde marfă cu suprapreţ, altercaţiile pricinuite de consumul excesiv de alcool, dorinţa de îmbogăţire, de a acumula profituri pe nemuncite, furtul lemnelor din pădure şi pedepsirea făptaşilor, incompetenţa unor funcţionari publici, disensiunile provocate de relaţiile unei proaste vecinătăţi etc.
În timp ce se recită recomandaţiile, ursarii bat dobele în ritm vioi, la intervale de 4-6 versuri. Textele pun accent pe nararea faptelor, iar versurile alunecă unul după altul. Comparaţiile sunt realizate cu ajutorul elementelor din mediul natural, apropiat ţăranului de la munte. Oralitatea textelor este susţinută de regionalisme şi numeroase dialoguri care le conferă farmec şi savoare.

Având în vedere veridicitatea faptelor consemnate în recomandaţii, cei vizaţi nu se supără, ci fac „haz de necaz”, iar în anul următor se străduiesc să nu mai fie ţinta ironiilor.
 
Între recomandaţii toţi ursarii interpretează un cântec în primă audiţie. Acesta este pregătit în secret, pentru a nu fi învăţat şi de reprezentanţii altor grupuri. Când un cântec a fost ascultat în interpretarea altui grup, gazdele se supără şi nu recompensează cu nimic pe ursar. Alteori se adună 3-4 familii la un gospodar şi primesc formatia împreună. Nu este nevoie să întrebe la fereastră dacă sunt primiţi, fiindcă gospodarii, care vor să asculte recomandaţiile aşteaptă la poartă sosirea acestora, îi poftesc în curte sau în casă. În timp cât evoluează capra, ursul şi ursarii, boierii (ofiţerii) stau pe margine şi discută cu fetele gazdei.

Sunt şi grupuri constituite numai din ursari şi ofiţeri. În satul Stânca, în formaţia ursarilor este un cerb căruia i se cântă. Masca cerbului este asemănătoare cu a căpriţei, cu deosebirea că poartă pe cap o pereche de coarne mari, ramificate. Cântecul adresat cerbului scoate în evidenţă grija excesivă a pădurarilor pentru animalele pădurilor, mai ales pe timp de iarnă. Mândria de a merge la urat cu un cerb frumos este îndreptăţită, din moment ce, la îngrijirea lui, au concurat mai mulţi gospodari. Textul aminteşte cerbului că trebuie să fie recunoscător pentru afecţiunea şi grija cu care a fost înconjurat:  

 „Frunză verde de răchită,
Asta-i cerbul de la Stânca.
- Cerbule cu coarne mari,
Eşti crescut de pădurari
Prună ţi-a dat lapte-n gură,
Lapte fiert şi fără spumă;
Neculai ţi-a dat otavă, 
Marian strujeni şi iarbă;
Buznea ţi-a dat grâu bătut
Potoceanu de băut.
Brigadierul Ionel
Ţi-a legat un clopoţel,
Ca s-audă vânătorii
Când treci spre Pârâul Morii.
Cerbule cu coarne mari,
Urează la pădurari
Să trăiască întru mulţi ani!”
În dimineaţa Anului Nou, cete de copii umblă cu semănatul, obicei care se întâlneşte în toate zonele ţării . Textul literar este cunoscut:  „Sorcova,
Vesela,
Să trăiţi,
Să înfloriţi,
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir.
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul.
La anul şi la mulţi ani!”

Spre deosebire de alte zone, în Pipirig colindătorii aruncă, asemenea semănătorilor, boabe de grâu sau orez, semnificând dorinţa de fertilitate a solului. Semănatul este o reluare a urăturilor făcute în Ajunul Anului Nou, dorindu-se gazdelor prosperitate, frumuseţea pomilor încărcaţi de flori, tăria pietrei, agerimea şi iuţeala săgeţii.

Sărbătorile de iarnă se încheie odată cu ziua de 6 ianuarie, zi în care a avut loc Botezul Domnului. În Ajunul Bobotezei, preotul satului umblă din casă în casă cu aghiazmă. El este anunţat de un grup de copii care merg înaintea sa strigând: „Chiraleisa!”.

Pentru ziua de Bobotează, flăcăii satului pregătesc crucea de gheaţă care va fi dusă la biserică şi lângă care are loc slujba de sfinţire a apei.