Motto: „Aici, în satul de la izvoarele Ozanei, pădurile şi apele toate într-un glas aduc laude lui Dumnezeu, pentru că a creat în aceste locuri inima frumuseţii universale. Aici s-au născut dorul, dragostea şi fericirea” (Dumitru Vacariu).

Născut în satul de la ”izvoarele Ozanei” și înrudit, prin mamă, cu Ion Creangă, Dumitru Vacariu este unul dintre scriitorii contemporani reprezentativi. Descendența aceasta nobilă  a  fost şansa şi/sau fatalitatea scrisului său, fiindcă de multe ori - şi asta s-a dovedit - e un stimulent, o încercare mereu repetată de a scăpa de „tutelă” de a asuma o viaţă (şi o operă proprie). În partea ei de rezistenţă, proza lui Dumitru Vacariu se hrăneşte din istorie şi (auto)biografie, structurând un spaţiu filtrat prin sensibilitatea (amintirile,  vederile, viziunile, visele, coşmarurile) unui personaj-narator pe care oricine are tentaţia de a-l identifica pe coperta întâi a cărţilor, fie că e vorba de o autobiografie explicită, cum e cazul în Ochii viperei, o povestire de demult, ca în Vornicul Ţării de Sus sau ca în Casa cu iederă,  o carte de povestiri care începe astfel: „Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată casa aceea până atunci".
Casa cu iederă ilustrează una din temele obsedante ale literaturii lui D. Vacariu, aceea a liniei care desparte/uneşte realitatea crudă a trecutului de uitarea prezentului. Cartea „vorbeşte" despre închisoare şi despre suflet, despre realitatea trecutului şi ficţiunea prezentului. Firul autobiografic este şi în miezul prozei Cocorul ratăcit, unde personajul marcat de o patimă neoromantică, venind dinspre Sadoveanu, îşi caută propria copilărie: „rătăcită în adâncuri de pădure", chemându-l şi înşelându-l mereu. Stilul şi cadenţa scrisului sadovenian pot fi identificate în fragmentul următor, selectat din Greierul din noaptea regretelor: „ Era o noapte fără lună, o noapte cu umbre de singurătăţi, cu întrebări tainice ca tristeţea venind din abisuri fără răspuns. Acolo, în munţii copilăriei, în tăcerea foşnitoare a pădurilor plecate de mult timp din viaţa mea şi reîntoarse mai de curând, cu desişuri întunecoase şi cărări pe care nu le cunoscusem niciodată, cântecul greierului îmi părea o sfidare la adresa nostalgiei..."
O altă carte, Porumbeii albaştri, se subintitulează, într-o semnificativă paranteză, Spovedania unui adolescent din veacul tristeţii. Creangă spunea "amintiri", Rousseau, "confesiuni", Iorga,  ”O viaţă de om, aşa cum a fost", G.Galaction, "rechemări", Blaga vorbea despre "hronicul şi cântecul vârstelor";  Sadoveanu explora "cele mai vechi amintiri", Ibrăileanu "privea viaţa", Marin Preda scria despre "viaţa ca o pradă", în vreme ce Octavian Paler numea "coridă" ceea ce, mai înainte, "privea" Ibrăileanu: o întreagă papirosferă creată în jurul autoficţiunii. Aici, în această zonă sensibilă din "mijlocul" literaturii se situează şi această carte a lui Dumitru Vacariu. Scriitorul denunţă acest pact al adevărului: "De când mă ţin eu minte, oamenii au învăţat să nu mai fie oameni. Cred că aşa le stă mai bine... Dar, ştiu eu? Poate greşesc. Poate nu-i adevărat ceea ce gândesc eu... Poate ceilalţi sunt aşa cum îi văd eu... numai eu sunt aşa cum sunt... Doamne, Doamne, parcă dacă n-aş fi aşa cum sunt ar fi mai bine? Cine poate şti? Oare de-a lungul întregii vieţi a lumii, a reuşit cineva să fie întru totul sincer?... Dacă numai o părticică din sufletul meu ar fi și în alţii, precis nu pot fi sinceri! Aşa cum nu pot fi nici eu. Deşi mă străduiesc grozav de mult, în primul rând din dorinţa de a fi crezut de toţi..."
Spovedania lui Dumitru Vacariu este scrisă pentru un destinatar, la persoana a II-a; referenţii foarte precişi fixează un timp-epocă, nu atât din punctul de vedere strict al temporalității, cât din acela al temelor acelei epoci: ne aflăm la sfîrşitul "obsedantului deceniu" şase din secolul trecut ("când se construia hidrocentrala de la Bicaz"), cu dramele vremii, când părinţii îşi ucid copiii, iar aceştia din urmă, când supravieţuiesc, urăsc tot ceea ce va fi însemnând  ”prietenie", "dragoste" sau "familie".
Iată un pasaj semnificativ "Tata, fost muncitor forestier, fusese selectat de oamenii partidului de-atunci şi trimis la un fel de specializare în Uniunea Sovietică de unde venea acasă doar o dată pe an pentru câteva zile. Iar mama fusese promovată în conducerea organizaţiei de femei pe ţară. Deci cum puteam fi acuzat că nu am cei şapte ani de-acasă? Eu eram vinovat? Când s-a întors tata de la şcolirea din ţara vecină am auzit că a fost numit mare mahăr. Şi iar nu trecea pe-acasă cu anii. Mama, atunci când venea pe-acasă să mă vadă, îmi aducea fel de fel de jucării, dulciuri şi alte fleacuri, dar atât. Rolul ei de mamă se dusese pe apa sâmbetei".
În romanul Fiul meu (parabola apocalipsei roşii) scriitorul reiterează, din diverse unghiuri, "personajele, tragediile, faptele" unor cumplite vremi, trăite sau doar percepute de autor. El ne avertizează -conform uzanţelor- că nici această carte nu este o naraţiune autobiografică, dar cititorul avizat distinge elementele reale de cele ”închipuite", sau se întreabă mereu dacă e "chiar aşa". Miza cărţii este ”pactul cu diavolul" al unui tânăr intelectual care, după ani grei de detenţie politică (a cântat "Deşteaptă-te, române!"), devine dependent de Securitate "ca de un drog", viaţa lui socială, familială, morală fiind definitiv marcată de acest compromis -ce naşte, la rându-i, un lanţ de compromisuri. Naraţiunea are, deopotrivă, un efect de catharsis și unul de memento, fiind închinată "tuturor celor torturaţi, moral si fizic, de fosta inchiziţie securistă, celor forţaţi să devină alţii, celor ucişi fără vină, victimelor unui regim barbar si primitiv".
Punctul forte al cărţii nu se află neapărat în dezvăluirile târzii ale informatorului, cât în prezența securistului. Necruţător, feroce în anii lui Dej, "civilizat", purtându-se cu mănuşi (ca să nu lase urme) în epoca Ceauşescu, acesta devine, schimbându-şi, postdecembrist, identitatea, om de afaceri, gata să te umilească iarăşi, mereu, la nesfârşit, cu averile şi puterile lui.
Proza lui Dumitru Vacariu impresionează şi prin efortul dramatic de a reda sevele vieţii, dinspre prezent spre trecut, scriitorul moşteneşte de la Creangă umorul, jovialitatea, situaţiile narative, plăcerea voluptoasă de a scrie, oralitatea splendidă a spunerii, care atestă şi dragoste nemărginită pentru satul natal, dar şi durere pricinuită de "transformările" din sufletele sătenilor. Spiritul de observaţie al scriitorului vine dinlăuntru şi pune în valoare o tipologie moldavă şi rurală, coborâtoare din Neculce, Creangă şi Sadoveanu. Autorul râde, plânge, luptă, iubeşte şi se resemnează sub biciul vremilor, odată cu eroii săi, smulgându-i cu durere din suflet şi plantându-i cu dragoste în cugetul cititorului, spre neuitare. Atâta viaţă autentică, transfigurată artistic, şi atâta dragoste pentru satul natal şi pentru consătenii de la izvoarele Ozanei îşi găsesc cu greu pereche, prin adevăr şi meşteşug, în proza noastră contemporană.
În toate scriierile sale, Domnul Dumitru Vacariu, a vorbit despre oamenii şi locurile copilăriei, despre pipirigeni, cu date reale sau imaginare, cărora le-a închinat tot ce are mai pur şi mai trainic în suflet şi "n-a fost sărac, n-a fost sărac sufletul său" (vorba poetei Otilia Cazimir). A scris totul râzând şi plângând, plângând şi râzând, cu cea mai curată şi profundă dragoste.